miercuri, 26 mai 2010

Evadarea mea



Stiu, n-am mai scris de...mult. Nu pentru ca nu s-a mai intamplat nimic, dar in lupta cu timpul si lenea, rareori castig.
Bicicleta - asta e cuvantul si obiectul. Pe ea traiesc si respir.

Despre Prima (mea) evadare as scrie o carte. Mai fusesem la cateva concursuri de ciclism. Cascam ochii si-mi placea. Ei, dar sa particip, sa dau la pedale cot la cot cu inca 1300 de oameni de toate varstele, asta-i altceva. Chiar si acum cand ma intreaba cineva: Cum a fost? mi se aglomereaza cuvintele la iesire si nu sunt in stare sa spun mare lucru. Simplu si concis, a fost una dintre cele mai tari experiente pe care le-am trait. Nu am castigat, chiar far from it, but i'm proud like a god ca am trecut linia de sosire.

Chiar daca pentru unii a fost un cosmar, imi amintesc razand despre kilometrul 14, unde ne-am impotmolit toti astia care am luat startul in ritm de take it easy :) Pe o ploaie frumusica, am pornit incetisor prin padurea Baneasa, cu opriri lungi si dese, cheia marilor succesuri, pana se miscau cei din fata mea si cei din fata celor din fata mea si tot asa, ca asa m-am gandit eu ca e bine, sa stau mai in spate si apoi sa vin ca vantul si ca gandul sa-i depasesc pe toti.

Cand am iesit din padure, ambuscadele se mai rarisera. In schimb, terenul devenise absolut neprietenos si deja multi din vitejii de la start faceau cale intoarsa. Un noroi cu consistenta lipicioasa mi se aduna si mie la roti, la angrenaj si ma tot opream sa-l dau jos, ca altfel nu se putea inainta. Vedeam zeci de biciclisti trasi pe dreapta. Un peisaj destul de trist, teoretic. Dar mie mi se parea oarecum amuzant. Cum uitasera ei cat de curati erau la inceput si isi curatau cu manutele-amandoua unicul mijloc de transpot disponibil. Cum se mai trezea cate unul sa arate cat de curajos si destept e el, strigand loc-loc! desi nu-i statea nimeni in cale, ca apoi sa cada artistic alunecand fabulos pe lutul bine facut. Ar fi iesit o comedie autentica. Imi pare rau pentru cei care ar fi vrut sa continue, dar n-au putut din cauza problemelor tehnice. Probabil de asta bicicletele nu au toate acelasi pret.

500 de oameni au abandonat. Mie nicio secunda nu mi-a trecut prin cap s-o fac. Normal, am avut momente de slabiciune. Zburam prin padure si parca toate vietatile pamantului cantau impreuna cu mine: Maria Mirabelaaaaaa! Doi criiini, cu ooochi de poveeesti!
Pe urma, pac! La o curba ma primeste cu bratele deschise ditamai drumul plin de balti si tavaleala noroioasa. Not again! Si dai la-mpins!
Dar sa renunt? No way! Niciodata nu mi-as fi inchipuit ca la 2 pasi de Bucurestiul asta gras si monoton, sta o asa splendoare de padure, lunga si verde si vie!
Cu 15 km inainte de finish, la punctul de alimentare, in mai putin de 1 minut am infulecat 5 banane, un record personal! Cu echilibrul restabilit, simteam ca abia acum incepe cursa. Desi pedalam, mi se parea ca bicicleta merge singura. Eram purtata de un nu-stiu-ce vitezoman! O minunatie de sentiment. Restul e...vis.

Asa aratam la final :)

Se termina (sper) in sfarsit scoala si incepe o vara pe care mi-o doresc biciclista pana-n maduva oaselor. Si vreau sa vad cum biciclesc altii, in alte colturi ale tarii, si sa pedalez prin nisipul marii si sa urc un munte cat de mic cu bicicleta mea si sa citesc Rubik-ul si sa vad Biutiful si...cate-as mai face daca n-as uita...There's a poem in this, right?

luni, 18 ianuarie 2010

De ce sunt satula de Bucuresti?



Pentru ca zapada nu e alba, ci gri.
Pentru ca nici un necunoscut nu te ajuta fara a astepta ceva in schimb. Dimpotriva, trebuie sa fii mereu cu ochii in patru, esti mereu in pericol. Dupa 20 de ani de libertate.
Pentru ca aici oamenii fie au, fie capata in timp, o greaţă care, cred ei, le da superioritate fata de restul muritorilor de rand, respectiv provincia. Sunt vesnic "razvratiti" impotriva sistemului, dar nu misca un deget ca sa-l schimbe. Alearga si se imbrancesc pentru a ajunge cat mai repede pe un scaun, la un birou, unde isi vor petrece zi dupa zi, ca niste roboti, murind putin cate putin, pe fondul acelorasi intrigi dezgustatoare si fiind cuprinsi de un entuziasm nemarginit in urma unei aprecieri gratuite din partea sefului, obtinuta cu pretul oricarui compromis.
Pentru ca aici marimea masinii, hainele de firma, ecusonul cu functia ocupata la locul de munca, purtata la gat probabil si in somn, e permisul de prioritate, de libera trecere oriunde, oricand.
Pentru ca, desi fac eforturi sa merg cat mai lipita de bordura, nu inaintez nici 100m cu bicicleta fara sa fiu claxonata insistent ca si cum as fi comis o infractiune ingrozitoare.
Pentru ca suntem prea multi intr-un loc prea mic, siliti sa ne mirosim unii pe altii, intr-o eterna incercare de a respira.
Mi-e scarba sa spun ca atunci cand ploua, miroase a praf, chiar si cu o mie de flori in jur. De la mizerie la lux e doar un pas...
Incep inca un an in orasul asta neputincios. ULTIMUL, daca ma invrednicesc suficient.

duminică, 17 ianuarie 2010

Din lenea mea




Mi-e atat de lene, incat mi se pare ca e nevoie de un efort urias pentru a medita asupra lenei. Dar azi o savurez din plin si mi-e mai dulce ca oricand. Timpul se scurge extrem de lent, Coldplay imi canta despre niste ochi verzi, ceaiul miroase a somnolenta si singurul meu gand este: nu exista nici un motiv pentru care sa fac ceva, atunci cand e atat de bine sa nu fac nimic.
Nu, nu pierd vremea. Gust fiecare secunda din lenea-mi profunda.

miercuri, 16 decembrie 2009

Iarna de Fagaras



Evadarea de iarna la munte s-a consumat in Muntii Fagaras. Plecat-am 17 din Bucuresti cu microbuzul muntzoman la ora 23 fix. Dupa un drum "muzical" in care ne-au fost torturate urechile la modul cel mai bascalios posibil de un chitarist deosebit de talentat, pe care imi permit sa-l numesc de-acum incolo Lautarul, am ajuns pe la 4 dimineata undeva in apropiere de Cabana Poiana Neamtului. Aici incepea urcarea spre Cabana Barcaciu, destinatia finala pentru 10 din calatori, urmand ca noi 7 sa continuam pana la Cabana Negoiu. Ningea linistit, dar eram cam rupti de somn, asa ca ne-am miscat cam greu si fiecare avea in fund cate un morcov special pentru ursul cu care ne-am fi putut intalni. Traseul e relativ usor, dar fiind noapte, parea ca nu se mai termina. Pe la ivirea zorilor am ajuns si noi la Barcaciu. Imi pare rau sa spun ca dintre toate cabanele pe care le-am vazut pana acum, asta e cea mai jalnica. Am avut si o mica disputa cu un nene ce parea a fi cabanierul, pe tema bocancilor mei si ai soarecului. Tin sa mentionez ca sunt satula de jmecherii de genu', care probabil din nevoia de a-si acorda importanta (de vreme ce nimeni altcineva nu le-o da), fac pe desteptii fara sa ne cunoasca. In fine, trecand peste asta, am baut cate un ceai, am infulecat cate ceva si am plecat mai departe.
Treaba era ceva mai luminoasa, noi ne mai trezisem putin, asa ca marsaluiam in pas alert, mai ales ca traseul era usurel. Dupa vreo 2 ore totusi ne cam ajunsese oboseala si slabisem ritmul. La un moment dat, am vazut cabana si ne gandeam ca nu mai poate fi mult pana la ea, dar ne apareau in cale noi urcusuri si coborasuri si nici urma de lacas construit de om. Din pacate se lasase si o ceata extrem de deasa, deci vizibilitatea era zero. Totusi noi nu ne grabeam, nu batea vantul si inaintam gandindu-ne fiecare ba la cate-o ciorba aburinda, ba un ceai, ba un vin fiert. Aici vreau sa multumesc colegilor de tura, care desi nu prea erau dusi pe munte (in afara de soarec), nu au facut nici un fel de mofturi, ba din contra se bucurau de lucrul aparent simplu de a fi pe munte.
Inatr-un final, am strigat cu totii Haleluia la vederea pretioasei cabane, pe care eu si soarecul o vedeam pentru a doua oara. Data trecuta abordasem traseul din Porumbacu, ce urca de la Cariera de Marmura, mult mai scurt, dar si mult mai plictisitor.
Acelasi cabanier primitor si o diferenta enorma fata de "cocioaba" Barcaciu, ne-a facut sa ne integram perfect la Negoiu. Ne-am cazat intr-o camera de 6, ca oricum eram 3 cupluri in grup, care imparteau fiecare cate un pat si la plecare am constatat ca ni s-a facut o reducere frumusica la cazare. Ne-am instalat si apoi ne-am bagat la ciorba, ceai, vin si somn (nu neaparat in ordinea asta). Spre seara, in acordurile lemnelor ce trosneau in soba, am incins un Mim de toata frumusetea.
Dimineata cerul se curatase de nori si muntii Fagaras se inaltau imbracati in alb si luminati de un soare inca somnoros. Aveam o pofta nebuna sa ma cocotz pe ei, dar a trebuit sa ma multumesc sa-i privesc si sa mi-i inghesui cat pot in aparatul foto. Inspiram aerul tare sa-mi ajunga pana in talpi si imi dadeam seama, a nu stiu cata oara, ca pe munte sunt alt om. Uit intelesul unor cuvinte ca stres, nervi, trafic si incep sa-l pricep pe cel al altora ca liber, liniste, frumos...Sa nu uit de catzeii de la cabana in frunte cu un mic ghem blanos, care a avut grija sa fie alintat de toata lumea.
Pe traseul de intoarcere am surprins peisaje delicioase, ne-am tavalit si am alergat prin zapada proaspata. Pana la Barcaciu am fost insotiti de un catze poznas. Odata ajunsi, ne-am mai jucat cu magarusii, dupa care am coborat in echipa completa. Lautarul nu i-a mai zis din chitara vesnic dezacordata, asa ca am ajuns toti cu urechile sanatoase acasa.
Acum a nins puternic si in Bucuresti, but it's just not the same...





































sâmbătă, 5 decembrie 2009

E simplu: imi plac filmele



Povestile proiectate pe un ecran sunt interesante in felul lor, sunt capabile sa transmita mesaje prin fortele proprii si reusesc de multe ori sa aiba un efect extrem de puternic asupra oamenilor.

Punctul forte al cartilor sunt cuvintele, care formeaza fraze si dezvaluie idei. Cu filmele e altfel. Aici ai ocazia de a vedea, ceea ce poate aunci cand ai citit, ti-ai imaginat; de a intelege, ceva ce poate in scris ti-a fost neclar. Uneori o privire spune mai mult decat o mie de cuvinte.

Nu resping cartile. Ca si in literatura, cu scrieri bune si proaste, si in cinematografie exista calitate si esec. Dar sunt satula de expresiile ferme gen: Cartea bate filmul. Judecata asta nu tine cont de cateva aspecte: un film este o adaptare a unei carti, nu pretinde a o reproduce integral, cu atat mai mult cu cat dispune de un maxim de aproximativ 3 ore. In al doilea rand, as avea o lista frumusica de filme daca nu mai bune, cel putin la fel de bune ca si cartile pe care s-au bazat. Cine poate vorbi despre Lord of the rings fara sa aminteasca de remarcabila ecranizare al lui Peter Jackson? Interview with a vampire, The shinning au in spate actori si regizori care ne-au fascinat pur si simplu cu maniera de a da viata personajelor si actiunii din cartile aferente. Nu mai vorbesc de The green Mile, care este net superior cartii, si asta nu pentru ca ea, cartea, ar fi proasta, ci pentru ca filmul a reusit sa transmita mai mult, sa socheze si sa impresioneze cu mai multa putere, datorita avantajului imaginii.

Snobismul celor care cu incapatanare plaseaza cartile definitiv intr-un plan superior filmelor, incepe sa miroasa din ce in ce mai mult a penibil.
Eu prefer sa vad ecranizarile cartilor ca pe o prelungire si uneori completare a acestora, dar exista si filme care nu au ca suport o carte. Scenariul unui film poate fi imaginat de un, evident, scenarist. Cu asta se ocupa omul asta si o face de multe ori foarte bine. Este loc de suficienta arta in lume. Important e sa stii sa faci un control al calitatii. Cinematografia este intr-o continua evolutie. Este incredibil ce poate face tehnologia in colaborare cu imaginatia. Dar nu vreau sa intru acum in problema celor care intorc capul progresului. Poate cu alta ocazie.
Imi plac filmele. Acasa, la cinema, in tren, in masina, ziua, noaptea, vara, iarna. Lumea ar fi mai goala fara ele.

marți, 27 octombrie 2009

Zbor călare pe Căţeaua-Lupă în pădurea Cernica



Talking about life changing experiences, la 26 de ani, mai exact acum câteva luni, am învăţat să merg pe bicicletă. Nu e cine ştie ce. Unii învaţă şi mai târziu, alţii niciodată. Nu ştiu de ce. Vorba lui Michael, "that's ignorance"! Dar eu încerc din răsputeri să recuperez timpul pierdut. Aşa că mi-am luat o pitziketă ca-n poveşti (erau biciclete în poveşti? în fine, este extraordinară) - Căţeaua-Lupă i-am zis- şi pitzikeeeeesc zi şi noapte şi sunt cel mai fericit om de pe pământ.

Duminica asta, însoţită evident de şoarecul meu, am avut prima mea tură în afara Bucureştiului, nu departe, la Cernica, dar suficient cât să scap de agitaţia din Big Apple, să simt mirosul toamnei şi puţină emoţie pe off-road.

Pădurea Cernica era destul de sălbatică şi prin asta înţeleg lipsa fripturiştilor, cel puţin în ziua respectivă (Haleluia!). Mergând pe drumul forestier, la un moment dat am descoperit şi un lac; la vremea lui probabil fusese mai arătos, dar am înţeles că din cauza gunoaielor a fost afectat ecosistemul şi implicit lacul a mai secat. Cu toate astea, o broscuţă curioasă ne-a dat voie să o fotografiem şi cei câţiva pescari au fost singurii oameni ce i-am întâlnit în pădure.

Ca să fac o paranteză, pentru cei care dispun de timp şi bune intenţii, sâmbătă, 31 octombrie, are loc un Maraton de ciclism la Cernica, precedat în cursul dimineţii de o acţiune de ecologizare. Am închis paranteza.

Finalul s-a lăsat şi cu prima mea pană, rezolvată fără probleme de meşterul Repară-Tot, în persoana şoarecului.
Per ansamblu, cu tot cu şleaurile, pe care îmi cam alunecau roţile, am reuşit să nu cad cu fundul în nicio baltă, am făcut mişcare şi am savurat o delicioasă zi de toamnă în natură.